Editura Bestpublishing

Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile

Ghidul privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice - GASC

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 711 din 20 octombrie 2008

1. Context şi obiective
Încălzirea globală implică în prezent două probleme majore pentru omenire: pe de o parte, necesitatea reducerii drastice a emisiilor de gaze cu efect de seră, în vederea stabilizării nivelului concentraţiei acestor gaze în atmosferă, care să împiedice influenţa antropică asupra sistemului climatic şi să dea posibilitatea ecosistemelor naturale să se adapteze în mod natural, iar pe de altă parte, necesitatea adaptării la efectele schimbărilor climatice, avându-se în vedere că aceste efecte sunt deja vizibile şi inevitabile din cauza inerţiei sistemului climatic, indiferent de rezultatul acţiunilor de reducere a emisiilor.
În pofida tuturor eforturilor globale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, temperatura medie globală va continua să crească în perioada următoare, fiind necesare măsuri cât mai urgente de adaptare la efectele schimbărilor climatice. Cel de-al 4-lea Raport global de evaluare a schimbărilor climatice (AR4) pregătit de IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) prezintă în mod cuprinzător ultimele rezultate şi observaţii ştiinţifice cu privire la cauzele schimbărilor climatice şi la impactul pe termen scurt, mediu şi lung al acestora (http://www.ipcc.ch). În cadrul raportului au fost, de asemenea, analizate diferite opţiuni privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice şi reducerea emisiilor, inclusiv interdependenţele specifice unei dezvoltări durabile a societăţii, avându-se în vedere aspectele socioeconomice şi ştiinţifice relevante pe termen lung.
Întrucât reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un orizont de timp apropiat nu implică o atenuare a fenomenului de încălzire globală, adaptarea la efectele schimbărilor climatice trebuie să reprezinte un element important al politicii naţionale.
Avându-se în vedere lipsa măsurilor concrete privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice la nivel internaţional şi necesitatea luării unor măsuri urgente, a fost demarată, la nivel european, prima iniţiativă politică în domeniul adaptării la efectele schimbărilor climatice, prin adoptarea de către Comisia Europeană (CE) la 29 iunie 2007 a documentului "Cartea verde privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice în Europa opţiuni pentru acţiuni UE". Ulterior, CE a lansat dezbaterea publică a documentului respectiv, proces consultativ la care a participat şi România. Cartea verde se bazează pe rezultatele cercetărilor întreprinse în cadrul Programului european privind schimbările climatice (ECCP). Documentul evidenţiază necesitatea pregătirii unui cadru coerent privind adaptarea, cadru ce va permite derularea unor acţiuni de adaptare mai puţin costisitoare, comparativ cu măsurile neplanificate de răspuns la efectele schimbărilor climatice. Procesul de adaptare necesită acţiuni la toate nivelurile: local, regional, naţional şi internaţional. În luna mai 2008, CE a organizat o consultare cu factorii implicaţi în vederea elaborării cât mai urgente a unei "Cărţii albe" privind adaptarea, document care va conţine acţiuni concrete ce vor trebui aplicate la nivelul fiecărui stat.
Avându-se în vedere acţiunile la nivel internaţional şi european, a apărut şi în România necesitatea elaborării şi promovării Ghidului privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice, identificată şi în Strategia naţională şi în Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice, adoptate în 2005. În vederea elaborării acestui document, a fost înfiinţat un grup de lucru interministerial privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice, cuprinzând reprezentanţi din toate sectoarele de activitate vulnerabile la efectele schimbărilor climatice.
Impactul schimbărilor climatice a fost analizat la nivel naţional, regional şi local, iar adoptarea măsurilor de răspuns identificate ca urmare a acestei analize trebuie integrate în politicile de dezvoltare la nivel naţional, pe baza principiilor solidarităţii şi coeziunii sociale.
Adaptarea reprezintă un proces complex, ţinându-se seama de variabilitatea efectelor de la o regiune la alta, depinzând de expunere, vulnerabilitate fizică, gradul de dezvoltare socioeconomică, capacitatea de adaptare naturală şi umană, serviciile de sănătate şi mecanismele de supraveghere a dezastrelor.
Obiectivul Ghidului este reprezentat de creşterea capacităţii de adaptare a României la efectele actuale şi potenţiale ale schimbărilor climatice, prin:
• monitorizarea impactului provocat de schimbările climatice, precum şi a vulnerabilităţii socioeconomice asociate;
• integrarea măsurilor de adaptare la efectele schimbărilor climatice în strategiile şi politicile de dezvoltare sectorială şi armonizarea lor intersectorială;
• identificarea măsurilor speciale privind adaptarea sectoarelor critice din punctul de vedere al vulnerabilităţii la schimbările climatice.
Scopul Ghidului este reprezentat de identificarea, în funcţie de resursele economice existente, a măsurilor necesare pentru a limita efectele negative prognozate prin scenariile climatice, estimate pe un orizont de timp mediu şi lung (decenii). Măsurile identificate vor fi implementate prin colaborarea cu autorităţile locale şi prin asigurarea asistenţei tehnice corespunzătoare.
Datorită inerţiei sistemului climatic, efectele deciziilor şi acţiunilor adoptate în prezent se vor concretiza într-un orizont de timp mediu şi lung. Ghidul doreşte să asigure o înţelegere mai bună a impactului anticipat al schimbărilor climatice până în anul 2030, prin analiza evoluţiei estimate a factorilor climatici pe termen lung, a scenariilor de dezvoltare economică şi a particularităţilor sistemelor naturale, în anumite limite de incertitudine identificate.
În absenţa unei strategii efective privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice, există posibilitatea ca România să se confrunte cu situaţia adoptării în viitor a unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice cu costuri de implementare mai ridicate şi cu o eficacitate necorespunzătoare din punct de vedere economic şi social. Prin urmare, este necesar ca în cazul unor efecte estimate cu un grad ridicat de certitudine, implementarea măsurilor să se realizeze în timpul cel mai scurt. Astfel de acţiuni au fost prezentate şi adoptate prin Strategia naţională a României privind schimbările climatice pentru perioada 2005-2007, document care este în prezent în proces de actualizare la Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile.
Ţinându-se cont de rolul important al autorităţilor centrale şi locale în identificarea şi aplicarea măsurilor de adaptare la nivel naţional şi, respectiv, local, se consideră necesare creşterea nivelului de conştientizare a autorităţilor şi a publicului şi modificarea corespunzătoare a comportamentului operatorilor economici şi a populaţiei.

Concepte-cheie:
Impactul schimbărilor climatice - efectele schimbărilor climatice asupra sistemelor naturale şi antropice. Trebuie diferenţiate efectele potenţiale şi cele reziduale în cazul implementării unor măsuri de adaptare.
• Impact potenţial - efectele care apar în urma schimbărilor climatice în viitor, fără a se lua în considerare măsurile de adaptare.
• Impact rezidual - efectele schimbărilor climatice ce pot apărea după realizarea măsurilor de adaptare.
Capacitatea de adaptare - totalitatea instrumentelor, resurselor şi structurilor instituţionale necesare implementării în mod eficient a măsurilor de adaptare.
Vulnerabilitate - impactul negativ al schimbărilor climatice, inclusiv al variabilităţii climatice şi al evenimentelor meteorologice extreme asupra sistemelor naturale şi antropice. Vulnerabilitatea depinde de tipul, amplitudinea şi rata variabilităţii climatice la care un sistem este expus, precum şi de posibilitatea lui de adaptare.
Adaptarea - abilitatea sistemelor naturale şi antropice de a răspunde efectelor schimbărilor climatice, incluzând variabilitatea climatică şi fenomenele meteorologice extreme, pentru a reduce potenţialele pagube, a profita de oportunităţi sau a face faţă consecinţelor schimbărilor climatice. Se pot distinge mai multe tipuri de adaptare: anticipativă şi reactivă, privată şi publică, autonomă şi planificată.

2. Scenarii ale schimbărilor climatice

2.1. Schimbări climatice la nivel global şi european
Încălzirea globală este un fenomen unanim acceptat de comunitatea ştiinţifică internaţională, fiind deja evidenţiat de analiza datelor observaţionale pe perioade lungi de timp. Simulările realizate cu ajutorul modelelor climatice globale au indicat faptul că principalii factori care determină acest fenomen sunt atât naturali (variaţii în radiaţia solară şi în activitatea vulcanică), cât şi antropogeni (schimbări în compoziţia atmosferei din cauza activităţilor umane). Numai efectul cumulat al celor 2 factori poate explica schimbările observate în temperatura medie globală în ultimii 150 de ani. Creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră în atmosferă, în mod special a dioxidului de carbon, a fost cauza principală a încălzirii pronunţate din ultimii 50 de ani ai secolului XX, 0,13°C, de aproximativ două ori valoarea din ultimii 100 de ani, aşa cum este prezentat în AR4 al IPCC (http://www.ipcc.ch). Toate concluziile la nivel global, prezentate în cele ce urmează, provin din AR4 al IPCC.
Temperatura medie globală a aerului a crescut cu aproximativ 0,74°C în ultimii 100 de ani (1906-2005) comparativ cu 0,6°C în perioada 1901-2000. 11 din ultimii 12 ani au fost cei mai calzi din şirul de date înregistrate după anul 1850.
Clima Europei a înregistrat o încălzire de aproximativ un grad C în ultimul secol, mai ridicată decât media globală. Cantităţile de precipitaţii au crescut considerabil în nordul Europei, în timp ce în sudul continentului perioadele de secetă au devenit din ce în ce mai frecvente. Temperaturile extreme înregistrate recent, cum ar fi valul de caniculă din vara anului 2003 şi mai ales cel din 2007, au fost relaţionate cu creşterea observată a frecvenţei fenomenelor extreme din ultimele decenii, ca o consecinţă a efectelor schimbărilor climatice. Deşi fenomenele meteorologice singulare nu pot fi atribuite unei singure cauze, analizele statistice au arătat faptul că riscul apariţiei unor astfel de fenomene a crescut considerabil din cauza efectelor schimbărilor climatice.
Zonele cele mai vulnerabile din Europa au fost identificate în AR4 al IPCC, după cum urmează:
• Europa de Sud şi întregul bazin mediteranean înregistrează un deficit de apă ca urmare a creşterii temperaturii şi a reducerii cantităţii de precipitaţii;
• zonele montane, în special Alpii, cu probleme în regimul de curgere a apelor ca o consecinţă a topirii stratului de zăpadă şi de diminuare a volumului gheţarilor;
• regiunile costiere, datorită creşterii nivelului mării şi riscului evenimentelor meteorologice extreme;
• văile inundabile dens populate, din cauza riscului evenimentelor meteorologice extreme, precipitaţii abundente şi viituri, care provoacă daune majore zonelor construite şi infrastructurii.
Scenariile climatice realizate cu diferite modele climatice globale au prognozat o creştere a temperaturii medii globale până la sfârşitul secolului XXI (2090-2099) faţă de perioada 1980-1990 între 1,8°C şi 4,0°C, în funcţie de scenariul privind emisiile de gaze cu efect de seră considerat. Datorită inerţiei sistemului climatic, încălzirea globală va continua să evolueze în pofida aplicării imediate a unor măsuri de reducere a emisiilor, dar creşterea temperaturii va fi limitată în funcţie de nivelul de reducere aplicat. Este "foarte probabil" (probabilitate mai mare de 90%) ca precipitaţiile să devină mai abundente la latitudini înalte şi este "probabil" (probabilitate mai mare de 66%) ca acestea să se diminueze în cea mai mare parte a regiunilor subtropicale. Configuraţia acestor schimbări este similară cu cea observată în cursul secolului XX. Este "foarte probabil" ca tendinţa de creştere a valorilor temperaturilor maxime extreme şi de creştere a frecvenţei valurilor de căldură să continue.

2.2. Schimbări climatice în România
Clima României este influenţată de poziţia pe glob (strabătută de paralela de 45° latitudine nordică), precum şi de poziţia sa geografică pe continent. Aceste particularităţi conferă climei din România un caracter temperat continental. Deşi extinderea teritoriului ţării pe latitudine (5°) este mai mică decât cea pe longitudine (10°), există diferenţieri mai mari între sudul şi nordul ţării în ceea ce priveşte temperatura, decât între vest şi est. Dacă temperatura medie anuală în sudul ţării se ridică la circa 11°C, în nordul ţării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3°C.
Temperatura aerului
Faţă de creşterea temperaturii medii anuale globale de 0,6°C în perioada 1901-2000, în România media anuală a înregistrat o creştere de doar 0,3°C. În perioada 1901-2006 creşterea a fost de 0,5°C faţă de 0,74°C la nivel global (1906-2005).
Au existat însă diferenţieri regionale: o încălzire mai pronunţată în sudul şi estul ţării (ajungând până la 0,8°C la staţiile Bucureşti-Filaret, Constanţa şi Roman) şi nesemnificativă în regiunile intracarpatice, cu excepţia staţiei Baia Mare, unde efectul activităţii antropogene locale a condus la o încălzire de 0,7°C (figura 1).

Figura 1. Tendinţa temperaturii medii anuale în România (°C) în perioada 1901-2000

După anul 1961 această încălzire a fost mai pronunţată şi a cuprins aproape toată ţara. Similar cu situaţia înregistrată la nivel global, s-au evidenţiat schimbări în regimul unor evenimente extreme (pe baza analizei datelor de la mai multe staţii meteorologice):
• creşterea frecvenţei anuale a zilelor tropicale (maxima zilnică > 30°C) şi descreşterea frecvenţei anuale a zilelor de iarnă (maxima zilnică < 0°C).
• creşterea semnificativă a mediei temperaturii minime de vară şi a mediei temperaturii maxime de iarnă şi vară (până la 2°C în sud şi sud-est în vară).
Precipitaţii
Din punct de vedere pluviometric, în perioada 1901-2000, la cele 14 staţii cu şiruri lungi de observaţie s-a evidenţiat o tendinţă generală de scădere a cantităţilor anuale de precipitaţii. Din analiza şirurilor scurte de la mai multe staţii meteorologice s-a evidenţiat o intensificare a fenomenului de secetă în sudul ţării după anul 1960. În concordanţă cu acest rezultat s-a identificat o creştere a duratei maxime a intervalelor fără precipitaţii în sud-vest (iarna) şi vest (vara).

Figura 2. Cantitatea medie anuală de precipitaţii în România 1900-2000 (ANM, 2007)

Ca urmare a unei încălziri mai pronunţate în timpul verii în sud-estul ţării, cumulată cu o tendinţă spre deficit mai pronunţată, a avut loc o intensificare a fenomenului de aridizare în această regiune. Pentru anumite regiuni, în perioada 19461999, a avut loc o creştere a frecvenţei anuale a zilelor foarte ploioase (cele mai mari 12% cantităţi zilnice) şi extrem de ploioase (cele mai mari 4% cantităţi zilnice). În ultimii 8 ani (2000-2007) s-au înregistrat la nivelul României două evenimente pluviometrice extreme opuse (seceta din anii 2000 şi 2007 şi inundaţiile din 2005). În anul 2007 a fost înregistrat un eveniment termic extrem, iarna 2006-2007 fiind cea mai caldă iarnă de când există măsurători observaţionale în România (figura 3), când abateri pronunţate ale temperaturii maxime/minime faţă de regimul mediu multianual au persistat pe perioade lungi de timp.

Figura 3. Media pe ţară a temperaturii din timpul iernii (14 staţii) în perioada 1901-2007

Cele mai lungi intervale secetoase înregistrate în secolul XX au avut câte un an de culminaţie: 1904, 1946, 1990. Zona cea mai afectată de seceta hidrologică din România în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI a fost sudul ţării, cu aspecte excesive pentru Oltenia.
Analiza variaţiei multianuale a precipitaţiilor anuale pe teritoriul României indică apariţia după anul 1980 a unei serii de ani secetoşi, datorată diminuării cantităţilor de precipitaţii, coroborată cu tendinţa de creştere a temperaturii medii anuale, în special în Câmpia Română şi în Podişul Bârladului. Diminuarea volumului de precipitaţii din ultimii ani a condus la scăderea exagerată a debitelor pe majoritatea râurilor ţării şi, în special, în sudul şi sud-estul României, în contextul unei acţiuni conjugate a unui complex de factori, şi anume:
• scăderea cantităţilor anuale de precipitaţii după anul 1980;
• creşterea temperaturii medii anuale a aerului, care a determinat intensificarea evaporaţiei şi evapotranspiraţiei;
• scăderea nivelurilor apelor freatice din luncile şi terasele râurilor, cu implicaţii negative asupra alimentării acestora în sezoanele lipsite de precipitaţii;
• frecvenţa şi durata mare a fenomenelor de secare a râurilor cu bazine de recepţie mai mici de 500 km2.
Aceste rezultate confirmă una dintre concluziile AR4 al IPCC, conform căreia s-a evidenţiat o creştere a frecvenţei şi intensităţii fenomenelelor meteorologice extreme ca urmare a intensificării fenomenului de încălzire globală.
Din analiza altor fenomene, cum ar fi cele din sezonul rece, s-a constatat o creştere semnificativă, în majoritatea regiunilor ţării, a frecvenţei anuale a zilelor cu brumă, fenomen cu influenţă negativă asupra culturilor agricole. Numărul de zile cu strat de zăpadă a avut, de asemenea, o tendinţă de scădere, în concordanţă cu tendinţa de încălzire din timpul iernii.
Scenarii privind schimbările climatice viitoare
Schimbările în regimul climatic din România se încadrează în contextul global, ţinându-se seama de condiţiile regionale: creşterea temperaturii va fi mai pronunţată în timpul verii, în timp ce în nord-vestul Europei creşterea cea mai pronunţată se aşteaptă în timpul iernii. După estimările prezentate în AR4 al IPCC, în România se aşteaptă o creştere a temperaturii medii anuale faţă de perioada 1980-1990 similare întregii Europe, existând diferenţe mici între rezultatele modelelor în ceea ce priveşte primele decenii ale secolului XXI şi mai mari în ceea ce priveşte sfârşitul secolului:
• între 0,5°C şi 1,5°C pentru perioada 2020-2029;
• între 2,0°C şi 5,0°C pentru perioada 2090-2099, în funcţie de scenariu (de exemplu, între 2,0°C şi 2,5°C în cazul scenariului care prevede cea mai scăzută creştere a temperaturii medii globale şi între 4,0°C şi 5,0°C în cazul scenariului cu cea mai pronunţată creştere a temperaturii).
Din punct de vedere pluviometric, peste 90% din modelele climatice prognozează pentru perioada 2090-2099 secete pronunţate în timpul verii în zona României, în special în sud şi sud-est (cu abateri negative faţă de perioada 1980-1990 mai mari de 20%). În ceea ce priveşte precipitaţiile din timpul iernii, abaterile sunt mai mici şi incertitudinea este mai mare.
În cadrul unor colaborări internaţionale, Administraţia Naţională de Meteorologie a realizat modele statistice de detaliere la scară mică (la nivelul staţiilor meteorologice) a informaţiilor privind schimbările climatice rezultate din modelele globale. Rezultatele respective au fost ulterior comparate cu cele generate de modelele climatice regionale, realizându-se o mai bună estimare a incertitudinilor. Astfel, s-au obţinut rezultate cu o certitudine mai mare privind creşterea precipitaţiilor de iarnă în vestul şi nord-vestul României cu 30-40 mm în perioada 2070-2099 faţă de perioada 1961-1990 (figura 4), în două scenarii ale IPCC (A2 şi B2).

Figura 4. Schimbări în cantităţile de precipitaţii în timpul iernii în România obţinute din simulările realizate cu modelul ICTP RegCM, în condiţiile scenariilor IPCC A2 (a) şi B2 (b). (Sursa: Busuioc şi alţii, 2006)

Figura 5. Schimbări în cantitatea de precipitaţii în timpul verii în România pentru perioada 2070-2099 (faţă de perioada 1961-1990) obţinute cu modelul RegCM, scenariul A2

În cazul temperaturilor extreme (media maximelor şi minimelor) pentru perioada 2070-2099 (faţă de perioada 1961-1990) s-au obţinut rezultate cu certitudine mai mare în următoarele cazuri:
• media temperaturii minime de iarnă: creşteri mai mari în regiunea intracarpatică (4,0°C - 6,0°C) şi mai scăzute în rest (3,0°C - 4,0°C) (figura 6); acest semnal climatic a fost deja identificat în datele de observaţie pentru perioada 1961-2000: o încălzire de 0,8-0,9°C în nord-estul şi nord-vestul ţării;
• media temperaturii maxime de vară: o creştere mai mare în sudul ţării (5,0°C - 6,0°C) faţă de 4,0°C - 5,0°C în nordul ţării; acest semnal climatic a fost deja identificat în datele de observaţie: în luna iulie, în perioada 1961-2000, în centrul şi sudul Moldovei, s-a identificat o încălzire cuprinsă între 1,6°C şi 1,9°C şi mult mai scăzută în restul ţării (între 0,4°C şi 1,5°C).

Figura 6 (a). Schimbări în temperatura minimă de iarnă în România pentru perioada 2070-2099 faţă de 1961-1990, obţinute prin proiecţia simulărilor realizate cu modelul climatic global HadAM3H (realizat de Hadley Centre în condiţiile scenariului A2 IPCC); (b) tendinţa de creştere calculată direct din observaţii în perioada 1961-2000.

2.3. Cercetările în domeniul scenariilor privind schimbările climatice în România
În vederea adoptării celor mai bune măsuri de adaptare este necesară cunoaşterea cât mai exactă a posibilelor efecte ale schimbărilor climatice asupra sectoarelor economice şi sociale. Avându-se în vedere că până în prezent în România datele privind impactul schimbărilor climatice au fost estimate cu un grad de exactitate redus şi nu au acoperit toate sectoarele economice şi sociale, se impune continuarea activităţilor de cercetare, ţinându-se cont de următoarele priorităţi:
• determinarea zonelor de vulnerabilitate la producerea anumitor evenimente extreme şi a elementelor sistemelor naturale şi umane vulnerabile (populaţie, resurse de apă, plante, animale etc.);
• identificarea schimbărilor climatice din România din datele de observaţie în perioada 1961-2007, la cea mai fină rezoluţie spaţială posibilă, detaliat pe principalii parametri climatici şi diferite intervale de timp (anual, sezonier, lunar), incluzând şi indici ai evenimentelor extreme;
• dezvoltarea modelelor statistice de downscaling pentru proiectarea la scară fină, la nivelul României, a efectelor schimbărilor climatice globale, estimate cu diferite modele climatice globale disponibile şi diferite scenarii privind emisiile de gaze cu efect de seră;
• proiectarea şi rularea de experimente numerice cu modele climatice regionale pe sisteme de calcul din România în vederea elaborării unor scenarii climatice la scară fină în România, pe baza downscalingului fizic;
• estimarea scenariilor schimbărilor climatice pentru România, folosindu-se informaţiile rezultate din modele de downscaling fizic şi statistic, disponibile pentru aria României, şi evaluarea incertitudinilor asociate acestor estimări. Scenariile vor fi elaborate atât pentru starea medie, cât şi pentru diferite evenimente extreme;
• dezvoltarea studiilor de estimare a impactului schimbărilor climatice asupra diferitelor sisteme socioeconomice şi evaluarea incertitudinilor asociate acestora.
Impact şi vulnerabilitate
Impactul schimbărilor climatice depinde de vulnerabilitatea diferitelor sectoare economice, sociale şi de mediu.
Sectoarele afectate de creşterea temperaturii şi modificarea regimului de precipitaţii, precum şi de manifestarea fenomenelor meteorologice extreme sunt: biodiversitatea, agricultura, resursele de apă, silvicultura, infrastructura, reprezentată prin clădiri şi construcţii, turismul, energia, industria, transportul, sănătatea şi activităţile recreative. De asemenea, sunt afectate în mod indirect sectoare economice precum: industria alimentară, prelucrarea lemnului, industria textilă, producţia de biomasă şi de energie regenerabilă.
De exemplu, în sectorul energetic ar putea apărea probleme mai ales la producerea de energie în hidrocentrale, ţinându-se cont de faptul că sudul şi sud-estul Europei şi, implicit, România sunt mult mai expuse riscului de apariţie a secetei. Creşterea temperaturilor de iarnă va duce la o scădere cu 6%-8% a cererii de energie pentru încălzire în perioada 2021-2050. În schimb, până în anul 2030, consumul de energie pe perioada verii ar putea creşte cu 28% din cauza temperaturilor ridicate.

3. Agricultura
Consideraţii generale
Atenuarea efectelor schimbărilor climatice în agricultură reprezintă un obiectiv prioritar în cadrul acţiunilor strategice de dezvoltare ale statelor membre UE. Caracterul interdisciplinar al acţiunilor implică o abordare globală prin identificarea şi corelarea activităţilor de dezvoltare şi implementare a măsurilor intra- şi intersectoriale cu cele de răspuns la efectele schimbărilor climatice.
Producţia vegetală variază an de an, fiind influenţată semnificativ de fluctuaţiile condiţiilor climatice şi în special de producerea evenimentelor meteorologice extreme. Variabilitatea climatică influenţează toate sectoarele economiei, dar cea mai vulnerabilă rămâne agricultura, iar impactul asupra acesteia este mai pregnant în prezent, deoarece schimbările şi variabilitatea climatică se manifestă din ce în ce mai accentuat.
La nivelul Europei Centrale şi de Est, scenariile prezintă o evidentă descreştere a precipitaţiilor, îndeosebi în anotimpul de vară, deci un deficit pluviometric care va afecta toate domeniile de activitate, în principal agricultura, populaţia şi ecosistemele. Cele mai vulnerabile specii cultivate vor fi îndeosebi culturile anuale de cerealiere şi prăşitoare, deficitul de apă din anotimpul de vară, care coincide cu perioada cerinţelor maxime de apă, determinând scăderi importante de producţie. În acest sens se impune o nouă reorientare în structura culturilor agricole, respectiv varietăţi cu o toleranţă ridicată faţă de temperaturile ridicate şi stresul hidric generat de lipsa apei. Totodată, se impun adaptarea tehnologiilor agricole la resursa de apă, conservarea apei din sol prin alegerea unui sistem de lucrări minime reprezentând o nouă tendinţă de reorientare a cerinţelor privind calitatea şi conservarea resurselor de sol şi apă. De asemenea, descreşterea resurselor de apă cu 10-30%, în special în zonele deficitare, va accentua consecinţele lipsei de apă, efectele fiind amplificate de poluare şi tehnologii necorespunzătoare.
Efectele complexe ale schimbărilor climatice asupra agriculturii fundamentează necesitatea procesului decizional privind reducerea riscurilor în vederea menţinerii standardelor adecvate ale recoltelor şi a favorizării agriculturii durabile. Astfel, variabilitatea şi schimbările climatice trebuie abordate prin prisma activităţilor agricole zilnice, cu ajutorul strategiilor de atenuare şi al măsurilor de adaptare.
Prin intermediul proiectului european INTERREG IIIB CADSES: ACRETe - "Agriculture and Climate Change: how to Reduce Human Effects and Threats", cofinanţat de UE, în cadrul căruia România a participat prin Administraţia Naţională de Meteorologie, a fost elaborat "Codul de atitudini pentru reducerea impactului schimbărilor climatice în agricultură", publicaţie care poate fi considerată "Manualul fermierului european". Documentul cuprinde recomandări privind adaptarea tehnologiilor agricole şi a tuturor activităţilor specifice procesului de producţie agricolă la efectele schimbărilor climatice, precum şi exemple de bune practici ce conduc la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Oportunităţi:
În sectorul culturii plantelor de câmp, selecţia varietăţilor cultivate include în principal corelarea condiţiilor locale de mediu cu gradul de rezistenţă al genotipurilor (soiuri/hibrizi) faţă de condiţiile limitative de vegetaţie (secetă, excese de umiditate, temperaturi ridicate, frig/ger etc.).
Avantajele pentru reducerea efectelor condiţiilor limitative de vegetaţie şi conservarea solului:
• gestionarea eficientă a resurselor de apă în agricultură, respectiv o mai bună utilizare a rezervelor de umiditate din sol pe tot parcursul sezonului de vegetaţie, inclusiv alegerea perioadelor de semănat în funcţie de gradul de aprovizionare cu apă a solurilor, precum şi un consum redus de energie prin aplicarea irigaţiilor;
• reducerea costurilor de producţie prin alegerea unui sistem alternativ de lucrări ale solului şi de întreţinere specializat în combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
• scăderea riscului de apariţie a bolilor, precum şi o utilizare eficientă a fungicidelor;
• scăderea emisiilor de CO2 şi creşterea producţiei şi a masei vegetale.
Succesiunea culturilor în timp şi spaţiu reprezintă modalităţi eficiente pentru fiecare utilizator agricol în protejarea potenţialului productiv al solului şi, implicit, asigurarea unor producţii constante. Oportunităţile în stabilirea unui sistem de management durabil în structura culturilor şi alegerea asolamentului includ:
• adaptabilitatea genotipurilor la potenţialul zonelor ecologice;
• efecte directe asupra proprietăţilor fizice (structura şi stabilitatea structurală), chimice (conţinutul de elemente nutritive) şi biologice (cantitatea de materie organică) ale solului;
• reducerea riscului de transmitere a bolilor şi dăunatorilor sau dezvoltarea buruienilor;
• protejarea solurilor împotriva eroziunii, scurgerii la suprafaţă şi formarea crustei;
• scăderea gradului de eroziune şi menţinerea producţiilor agricole la valori constante;
• utilizarea eficientă a nutrienţilor pentru plante;
• gestiunea terenurilor agricole prin utilizarea unui sistem de rotaţie, păstrarea unui echilibru privind ponderea culturilor permanente în raport cu cele anuale;
• prevenirea poluării apelor prin şiroire şi percolarea apei în afara zonelor străbătute de sistemul radicular al plantelor, în cazul culturilor irigate. 
Recomandări şi măsuri de adaptare:
• selecţia varietăţilor cultivate prin corelarea condiţiilor locale de mediu cu gradul de rezistenţă al genotipurilor faţă de condiţiile limitative de vegetaţie (secetă, excese de umiditate, temperaturi ridicate, frig/ger etc.);
• administrarea culturilor şi utilizarea raţională a terenului sunt măsuri obligatorii pentru păstrarea potenţialului producţiei, menţinându-se în acelaşi timp un impact redus al practicilor agricole asupra mediului şi climei;
• cultivarea unui număr mai mare de varietăţi/genotipuri, respectiv soiuri/hibrizi, în fiecare an agricol, cu perioada de vegetaţie diferită, pentru o mai bună valorificare a condiţiilor climatice, îndeosebi regimul de umiditate şi eşalonarea lucrărilor agricole;
• alegerea de genotipuri rezistente la condiţiile limitative de vegetaţie, cu o toleranţă ridicată la "arşiţă", secetă şi excese de umiditate;
• selectarea unor varietăţi de plante cu rezistenţă naturală la boli specifice determinate de agenţii patogeni;
• la nivelul fermelor, se recomandă practicarea asolamentului şi stabilirea unei structuri de culturi care să includă cel puţin 3 grupe de plante, respectiv cereale păioase 33%, prăşitoareplante tehnice 33% şi leguminoase 33%. În producţia vegetală se pot utiliza următoarele tipuri de asolamente: agricole, furajere, speciale şi mixte.

Citeste partea a II-a